duminică, 17 august 2014

Nebunie...

Mă plictisesc. Mereu aceiași oameni,aceleași(obiceiuri) gesturi,aceleași cuvinte. Chiar îmi vine să urlu de plictiseală,de disperare. Pe urmă îmi trece! Uneori îmi vine o poftă nebună să trântesc ușa,să plec,să fug. Pe urmă,îmi trece! Și știi de ce? Pentru că știu că dacă intru printre oameni,mă înconjoară iarăși saci întregi de minciuni și de vorbe galante și lingușeli. Cât mai multe lingușeli și oameni lingușitori,ipocriți. Nu te speria.tu ești una din excepții,dacă o mai fi...


Inevitabil...

Valurile se sparg pe țărm,dar eu continui să-ți aud glasul. El mă va însoți în singurătatea odăii mele și nu mă va părăsi niciodată. Acum pot să intru din nou în casă,să las' în urma mea marea,a cărui intensitate fosforescentă se pierde undeva departe,foarte departe,în veșnicie...