duminică, 19 ianuarie 2014

M-ai omorât...

M-ai omorât.Lent.Fără milă.M-ai omorât.Mi-ai distrus și ultima speranță.
Chipul îți radiază de fericire,iar eu mă descompun.Nu mai simți?M-ai uitat?Nici soarele nu mă atinge...Sunt singură și în singurătatea mea,îmi apari doar tu în minte.Doar gânduri cu tine.Dorința crește tot mai mult.Dorința de a te vedea.Doar o secundă.Doar un minut.Doar o oră.Doar o zi.Vreau să te văd și să te iubesc din priviri.Înțelegi?Ești al meu.Trebuie să fii al meu.Altfel eu nu-mi văd rostul.Nu mă lăsa așa.Vorbește.Spune ceva.Lucruri mărunte.Doar spune.
Timpul se scurge atât de greu...minutele sunt ore,orele sunt zile,iar zilele...zilele sunt săptămâni.Mă descompun.Îmi lipsești...
M-ai omorât.Lent.Fără milă.M-ai omorât...

Un comentariu:

  1. S-a uscat, într-un final, azotatul de argint de pe spatele tău și te văd, în același final, precum mi-ai fost etern: oglindă.
    Mi-ai fost pururi otravă, mi se vedea pe chip
    În veacurile nelipsite-i lipse-mi de nisip.
    Îmi împânziseși miezul cu.. cu ce, cu pleava-ți vie?
    Cu roșul cel aprins, cel - văzui - nedestinat mie.

    Unde e, vai, acea prea mică doză de magie
    Pitită de haina soartă printr-un meschin tertip?


    Dar ceasul are limbi, și-arareori, dar se-ntâlnesc,
    Și poate-atunci și-or spune ce buzele nu-ndrăznesc.
    Și-anume-acele vorbe.. Da! Pot să le grăiesc!
    Acum nu-mi par deșarte, dar nici ceva firesc,
    Ci doar un ultim strigăt al unui om pe moarte..
    Ce zic? Ce om? Minciună!
    Nici măcar o persoană...

    *sigh*
    くりむぞんーさん。。。
    What you have is my heart.
    What you lack is my trust.

    Am rămas în urma ta cu starea de Nirvana. Și vreau să știi că, cu toate că e posibil să mă înșel, cred că fu vina ta.
    Deja ne cam răceam. Eu eram cald, indiferent de vreme, dar te simțeam îndepărtându-te. Nu mai comunicam destul.
    Așa e, erau teze. Dar eu nu eram destul de încrezător ca să rezist făra confirmare. Plus circumstanțe.
    În momentele acelea îmi doream să știu ce era în capul și în trupul tău. În momentele acelea tăceai. Și în momentele acelea muream.
    Încă vreau să știu ce se află în tine. Magmă lăuntrică? Vreau să știu. Viespi de chihlimbar? Vreau să știu.
    Acum am văzut ce e în tine, cu toate că doar pentru o clipită. Am săltat. Ceva din mine încă se mișcă.
    Nu sunt „un fluture care zboară ușor”. Aripile-mi a plumb sună. A plumb atârnă.
    Ah, da. Mi-am promis de ceva timp că mi te extirpez din.. um, conștiință. Cum de-oi fi uitat, mă-ntreb?

    În fine.

    Nu trebuia să-ți spun toate astea, dar oricum am intrat în anul morții, așa că.. why the hell not?

    Dacă totuși ai citit până aici, acționează. Vrei să mă auzi? Nu ezita. Vrei să mă vezi? Încearcă.
    Renunță, și ne condamni pe amândoi la luni de negru.
    Cutează, și acceptă că nu va mai fi la fel. Va fi mult mai puțin, va fi diferit și va fi greu.
    Dar va licări speranța.

    RăspundețiȘtergere