luni, 6 mai 2013

Liniștea

E liniște.Din când în când avioanele spulberă tăcerea...ca și cum războiul s-ar instala în norii pufoși și ușor zburdalnici.Liniștea asta e profundă.Îndoielile se aud mai bine în liniștea asta.Gândurile pe care le ai în cap parcă-ți urlă mai tare și simți că te înnebunește dar cele mai zgomotoase efecte ale liniștii sunt amintirile.Astea te sufocă.Îți ia din aer și te lasă să te chinui.Te face mai vulnerabil,mai melancolic.E bună totuși la ceva...liniștea...în unele situații te ajută să-ți așezi ideile,sentimentele.Dar se întâmplă rareori.Te ajută să-ți privești sufletul.Sufletul e la o distanță uriașă de tine.Chiar dacă e sufletul tău,îți aparține...îl simți departe...
Cum e sufletul meu? Mă gândesc la sufletul meu ca la o cameră cu miliarde de pereți negri,firavi și un ecou nesfârșit.Undeva-i inima.La capăt,un fel de lumină,ceva strălucitor.Acolo-mi roiesc ideile și gândurile.În rest port în mine un cimitir fără să știu.Un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut,că am auzit,că am fost.